Ani la rândul plângeam, rabdam, mai încercam o data, dădeam totul. Și repeat. Ani (a se citi decenii).
Voiam sa ii împac pe toți, sa ii ajut pe toți, sa dăruiesc tot, sa explic tot, sa justific tot. Pt ca în mintea mea asta însemna sa fii bun, asta însemna sa dăruiești și sa iubești cu toată inima, asta însemna sa fii făcător de pace: sa întinzi mana de fiecare data, sa fii sprijin, sa întorci obrazul de fiecare data, sa nu spui ca te doare, și sa Zâmbești peste toată suferința aia, și sa mai încerci o data, sa dai șanse peste șanse. Tot ce am învățat e ca lumea profita, ca te vede slab, ca o sa te judece indiferent ce faci. Ca niciodată nu o sa fii tu calm și liniștit atât timp cât te ignori pe tine în detrimentul lumii.
De nevoie am învățat sa pun limite. Între prieteni, cunoscuți, colegi de munca, sau oameni pur și simplu. Și am observat ca lumea te respecta cât te respecți și tu. Au fost și din cei care au încercat sa împingă granițele? Evident. Unora le-am dat ignore-ul imediat, altora le-am mai dat câteva șanse - mai cu seama acolo unde afecțiunea, mila, grija mea erau mari. În final s-a ajuns la aceeași rupere. Fac asta și acum, acolo unde văd ca omul are mai multa nevoie de ajutor decât am eu de liniște, las poarta deschisa. Evident ca în imaturitatea, neînțelegerea, vanitatea lor, nu înțeleg asta. Dar e ok, pt ca și atunci când poarta e deschisa eu mă protejez pe mine.
Cum fac asta fara sa nu fiu catalogata intrun fel? uite asta e o granița: eu deja stiu ca indiferent ce fac, ce zic, ce aleg, e foarte posibil ca lumea sa înțeleagă, sa judece greșit. Și sunt împăcată cu asta, pt ca știu ca fiecare vede după cum ii e sufletul, după cum ii e caracterul. Și știu ca asta tine de viața văzută prin ochii lor, nu de ceea ce fac eu. Și nu e împăcare mai mare decât asta. Pt ca darling, asta e cea mai limpede oglinda a sufletelor lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu