La o ceasca de ciocolata (II)

M-am invatat duminica dis de dimineata sa ma trezesc inaintea baietilor si sa bucataresc pt macar jumate din saptamana ce urmeaza. Inca nu ascult cantece de iarna(by the way..ma enerveaza teribil magazinele ce difuzeaza deja colinde..Mi se pare mult prea fortat, mi se pare ca se glorifica mai mult cadourile in sine, si nu importanta Sarbatorii in sine, dar asta e o alta poveste). In schimb il pun pe Michael Buble la treaba in timp ce eu bucataresc.
Si imi aduceam aminte de vremurile cand bucataritul mi se parea o corvoada! Serios, ma gandeam ca o sa manac numai la restaurant ca sa nu mai trebuiasca sa gatesc. Eram copil pe atunci, imediat dupa revolutie, cand totul era alandala si parintii nostri, proaspat proprietari de libertate nu stiau ce sa faca cu ea. Au urmat modelul generatiei si s-au bagat in CAR-uri ca sa incropeasca ceva. Au reusit, nu zic nu, insa eu am ramas cu pitici pe creieri daca aud " rate, credit, supa crema de rosii si dovlecei cu usturoi".
Pe vremea aceea, mama se gandise ca ar fi bine sa ne invete de mici una-alta. Asa ca in weekend, pe rand, eu gateam cu mama si sis cu tata. Noi eram norocoasele care gateam intre avans si lichidare, cand grosul se ducea la rate si facturi. Asa ca aveam ingrediente de regula, resturi. Era ingrozitor de greu sa faci ceva bun si aspectuos din putin. Atunci am fost fanul nr.1 al revistei Avantaje. Invatam de toate acolo, pt trup, pt suflet, pt familie si pt casa. Faceam cu mama retete din reviste, si spre bucuria lui Ubi si a invitatilor la mesele din anii ce au urmat, am devenit un mesterel destul de bun :)
Inca nu ma impac cu prajituritul, dar asta e o alta poveste cu o alta explicatie.
Si revenind la zilele noastre:), m-a prins inspiratia duminica dimineata, gatind retete...din resturi:)Si in timp ce mesteream la sosul de sparanghel ce urma sa il pun peste friptura de pui topita pe un pat de courgette, incep sa vb cu mama si sa ii cer putina sare.
Totul ar fi normal, daca mama nu ar fi la zeci de mii de km distanta....
In minutele de tacere ce au urmat dupa, parca si Buble tacuse...mi-au trecut prin fata ochilor intamplari din copilarie. Nu am mai simtit demult departarea acelor vremi. Am simtit in acele cateva minute, toata greutatea anilor, visuri, dureri, bucurii, suparari banale ce ma consumau atunci, dar care acum mi se par asa niste prostii!....
Cred ca gresim cand ne masuram timpul in taskuri, weekenduri, vacante, ore de nesomn..Ar tb in schimb sa ne masuram timpul in momente traite pt altii, cu altii, pt noi. Este rostul in toate, cel pe care tb sa il cautam, pt ca viata sa aiba un inteles aici.