În fiecare vineri primesc o notificare cum ca a mai apărut o postare pe site-ul companiei. Diverși oameni scriu, ca intrun jurnal, ceva ce ii reprezintă, ce i-a impresionat, ce vor sa împărtășească și cu alții. Merge bine la o pauza de cafea, ajungi sa iti cunosti și altfel colegii, uneori chiar sa înveți ceva nou. Aleg din toate postările pe cea cu multe poze. Oricât de maiestrite ar fi cuvintele, nimic nu descrie contextul mai bine ca o poza.
Sunt imagini dintr-un parc ce împrejmuiește un lac, oameni în varsta făcând mișcare. copii prinși în alergare și în centru. o familie. O colega s-a întors acasă în China,dupa 3 ani. sa isi vadă familia. Zâmbesc toți larg, și desi cerul nu putea fi mai noros, ceva strălucește din poza. Bucuria lor, zâmbetele lor largi, mă trezesc zâmbind în ecran. Și citesc postarea. Cum a fost reîntâlnirea cu ai ei, cum intro secunda și-a amintit ceea ce nu știa ca a uitat: cum miroase aerul, cum fosnaie copacii, altfel decât în țara în care a ales sa plece. Cum a mers la cumpărături cu sora ei, ca sa pregătească masa pt toată familia. Oameni respectuoși, zâmbind mereu, mergând încet. Mergând încet. Isi da seama ca e singura care se grăbește, împingând cartul printre rafturi. Sora ei o prinde de brat și ii spune sa încetinească, sa stea calm, ca nu au nici o graba.
Pauza de sorbit cafeaua. Mă gândesc la mine. Nu știu când am mers agale la cumpărături, nicidecum în trecutul apropiat. Am o măiestrie sa împing cartul de cumpărături, schimbându-i direcția cu vârful papucului, ca sa iau curba cea mai scurta ca sa ajung cât mai repede la raftul x. Și stau acum, cu nasul în cana de cafea, citind cum un altul și-a dat seama ca tot ce facem e o goana. Goana în care intram din inerție, ca sa nu rămânem în urma, ca sa nu ii încurcăm pe alții...? Merg amândouă încet, bifând lista de cumpărături. Se întorc acasă, încet, cărând plasele (nici nu îndrăznește sa ii spună surorii de taxi-ul din fata pieței). Toată familia participa la gătit, Generațiile de femei pregătesc minuni culinare în timp ce generații de bărbați scot masa în curtea interioară și aranjează setul. E deja târziu când cina e gata, isi aprind lampioanele și continua cu masa pana târziu în noapte. Recuperează intro noapte toate cinele pierdute în 3 ani. Scrolez în jos sa văd pozele. Oameni simpli, cu obrajii îmbujorați, zâmbind, Ținându-se în brațe. Nu ii cunosc dar mă bucur pt ei de parca am fi noi, cu toți ai mei, acolo. Resturi în farfurii și castroane aproape golite, intrun haos de șervețele și pahare răsturnate. Nu am văzut o dezordine mai mare care sa spună cât de mare e bucuria, și relaxarea lor.
Aștept cu nerăbdare o noua vineri, sperând sa mai scrie. Și scrie! de data asta au fost sa viziteze un castel foarte vechi ce stăpânește orașul de pe un vârf de munte. Din nou poze, fete brăzdate de vânt și frezele dantuite ca intro joaca. Același cer noros și aceeași lumina din fetele lor. Povestește cum a trecut săptămână, ce au mâncat (acum știu sigur ca o sa comand Chinese pt cina), cum și-au petrecut serile...Prind curaj și ii scriu pe chat. Ca tocmai citesc postarea ei, și ca aș vrea sa nu se oprească, pt ca fericirea și bucuria ei îmi spune din nou cata frumusețe e în simplitate. Îmi raspunde pe loc, îmi mulțumește ca i-am scris, dar ca nu crede ca o sa mai scrie... ca suntem o mana de oameni care ne-am bucurat de postările ei, însă mult mai multi ai fost cei care, intrun fel sau altul, și-au arătat critica și judecata... Ești sigura ca vrei sa fii atât de intimă? ești sigura ca vrei sa vadă managerii ce mâncați voi în curtea interioară a blocului? Au făcut-o sa se simtă mică, murdara, judecata. Și mă gândesc cât de mult știu ce simte, cât de urate sunt Judecățile acelora, și cm raționalul din tine iti spune sa pui zidul, ca sa nu mai dai acces tuturor răutăților....Știu cum este, ii spun. Oamenii stricați sunt atât de stricați încât se cred cei mai cei. Drepți în nebunia lor ei cred ca pot sa te judece, sa iti critice alegerile. Nebuni în nebunia lor. Ignora-i! pur și simplu uita de ei, ii zic. Când ai nevoie de un sfat, nu te duci la nebunul din colțul străzii, acela fără nici un rost decât în a striga și critica pe alții. Nu te duci la el, ci te duci la cel în care ai încredere. în el ca om, în el ca înțelepciune...Nu lasă stricații sa iti influențeze viața.
Si imi dau seama ca ce ii spun e ce am eu nevoie sa aud.
O noua vineri, o noua postare. Începe prin a mulțumi celor ce s-au bucurat pt glimpse-ul din viața ei, cum nu i-a fost ușor sa scrie, dar ca a făcut-o pt ca vrea sa fie printre cei care aduc lumina și bucurie. Spune cum crede ea ca mai multe luminițe mici, raspindite peste tot, pot alunga întunericul și răceala răutății. Știu ce o sa fac sâmbătă dimineață!
