sâmbătă, 31 august 2019

Normal

Aveam o lista de subiecte, le-am chiar scris in gand. Pana sa ajung sa le si scriu....
Ne-am bucurat de soare, cand sa zic ca ne-a sarit vara, a mai venit o tura de caldura. Ne-am adus marea in curte, cu piscinuca si nisipul fin, cu fotoliu de vara pitit sub umbrela de soare, cu baloanele de sapun si pistoalele cu apa. Si sorbetul de zmeura, mai bun ca inghetata.
Am dat o tura de lac, cu scooterul, si am stins cei 30km parcursi cu cidru si peste la cuptor.
Am iesit in aventuri de weekend si am explorat orase.
Am strecurat cateva ore de facut curatenie prin lenea de vara.
Am gatit cu mogaldeata mancaruri usor de facut, e minunat sa vezi ce incredere prind in ei cand le dai incredere in ei. Oricata vorbarie bine-intentionata scoasa din carti de psihologie le servesti copiilor, nimic nu se compara cu experianta afectiunii, a faptelor, cu puterea exemplului.
Nu am avut vacanta propriu-zisa, cele 2 saptamani de evadare la care se aboneaza toata lumea.
Vorba Ubiului: evadare de la ce? Cand faci totul echilibrat, nu simti nevoia sa scapi.
Mi-am dat seama vineri ca m-am obisnuit. Si e ciudat, pt ca acum 3 luni nici nu voiam sa aud. Imi parea contra fiintei, imi parea fortat si lipsit de bun simt. Dar stii ce? Primele saptamani au fost mai grele, vorba unei colege: ea nu-si imparte baia de acasa cu sotul si la munca tb sa o faca cu zeci de straini. Insa treptat incepi sa nu mai observi ceea ce-ti sarea mai inainte in ochi. Pt ca devine banal, normal. Vorbesc despre toaletele unisex pe care le avem la munca. Si-mi zic ca daca m-am obisnuit cu asta inseamna ca sunt chiar cool. Definim normalul cu definitii noi de-a lungul timpului.
Si asta cred ca se numeste evolutie.

joi, 1 august 2019

And I f*cking love it

Mi-am luat sacoul in fuga, mi-am prins agrafa in mers, m-am rujat spre masina.
La primul semafor mai lung mi-am citit emailurile, pana la intrarea pe autostrada mi-am facut planul pt primele 3 ore.
La ultimul roundabout am apucat sa simt soarele pe frunte si mi-am mai verificat odata machiajul intro aruncatura de ochi in oglinda.
Am mers in mars fortat laolalta cu ceilalti spre cladirile de birouri.
Am pus capsulele de cafea in aparat pana mi-a pornit laptopul.

Trag aer in piept, iau prima gura de cafea si ma scufund.

Tin minte fiecare dimineata cu rutina ei. Apoi incepe iuresul in care apuc sa reactionez, sa tin echilibrul, sa apar, sa atac. Tb sa ma rupt de toate ca sa imi fac conceptele. Si cand mintea imi lucreaza cautand simplul negandit de altii, incep din nou sa simt: soarele ce joaca pe birou, gradina ce creste langa peretele de sticla, cantecul murmurat de colegul de langa, parfumul fetei ce trece pe langa birou.
Reminderul pt sedinta, laptopul sub brat si iar ajung in sedinta. Vorbesc si explic cu inflacarare, pt ca vreau sa ma inteleaga toti din prima si apoi sa pornim treaba. Nu stiu cui vorbesc, ce grade au, cate nivele de manageri sunt peste mine. Pur si simplu le descifrez conceptele inlantuite in neuronii mei.

Managerul imi face cu ochiul, imi zice ca i-am crosetat iar. Imi zice ca stia ca ii dam gata.

Din nou simt ca ma sufoc. Si tremur. Ubi ma asteapta in parcare, cu un parfum nou. E diferit, e elegant, parfum de femeie. Si ma sufoc si tremur.

Ma uit la cladirile de birouri si simt ca e usor, si bine. Si ma sufoc si tremur.

Rupe ploaia. Atat de tare inca merg prin apa. Pantalonii s-au imbibat de ploaie ca in copilarie, cand ma jucam pana faceam turturi pe pantaloni si manusi. Parul mi se prelinge ca la dush, si plang fara sa stiu, fara sa vreau, amestecand lacrimile cu ploaia. Ploaia spala, ridicati fruntea si lasa sa se scurga.

Urc in masina, tremur. Si pt prima data simt ca ....nu merit. Toate implinirile astea, toate outfiturile astea, ceasul asta..nu le merit. Pt ca desi muncesc, nu fac nimic extraordinar. Simt ca nu fac mimic extraordinar, ci doar ceea ce trebuie, Nu simt ca fac ceva iesit din comun, ci doar ceva normal. Si mi-e teama ceilalti or sa-si dea seama. Ca nu sunt extraordinar, ci asta e normalul meu.

Vb cu Ubi, prin sughituri ii spun ce simt. Ca sunt un impostor si la un moment dat ceilalti isi vor da seama ca nu sunt diferita. Si ca simt asta de cand imi faceam doctoratul si lumea imi zambea, ma felicita...iar eu simteam ca nu e nimic extraordinar...Studiam, cercetam, ca orice savant nebun. Ca toti ceilalti savanti nebuni. Nimic extraordinar.

 Ajung acasa, baie calda si scrollat pe instagram. O mama face rezumatul zilei: casa plina de copii, a reusit sa faca curat in toate camerele si curatenia a tinut suficient de mult incat sa faca poze. Si era atat de extraordinar incat a tinut sa faca o postare despre asta. Si in acel moment mi s-a luat filtrul de pe ochi! Fara sa sune a lauda, am simtit bucuria implinirilor mele. Am simtit mandria implinirilor mele. Dupa mintea mea Einstein e extraodinar. Si Eileen Gray. si Charles Eames, si Mackintosh. Si toti cei care cladesc masiv din nimic. Cei care descopera galaxii la milioane de ani lumina, si le inteleg rostul. Ce fac eu, e ...normal. Si e normal, serios, e normalul meu. Dar asta nu il face mai putin-extraordinarul pt altii.
Ne suntem cei mai puternici suporteri in aceeasi masura in care ne suntem cei mai infocati dusmani. Ne punem bariere cu aceeasi dexteritate cu care rezolvam probleme.
Tb sa te gasesti tu pe tine, onest sa te privesti in oglinda si sa-ti accepti neputintele cu aceeasi intelegere cu care iti iubesti implinirile. Nu te compara cu nimeni altcineva, nu te lasa furat in validarea lumii. Intotdeauna e vorba de tine, niciodata de tine si altii. Si cand simti asta, ti-ai strans toata puterea sufletului intro mana. Porneste si cladeste micul tau, si marele tau, si nu te indoi de rezultatul tau.  

Si atunci devii un firicel de aur ce se intinde spre varful muntelui.