Ma trezesc într-un sunet nou dar în același timp vechi. Plouă, cu tunete și răpăială mare. Cobor la parter și deschid repede ușa dinspre grădină. Miroase bine a ploaie, răcoros și proaspăt. Îmi întind fata în sus și trag cu nesaț tot aerul asta rece. Am uitat când a plouat ultima data. Pun de-o cafea. Americano azi, pt ca plouă. Aștept să se adune stropii de cafea în cana și mă proptesc iar în cadrul ușii. Plouă tot mai tare, nu-mi mai aud gândurile, miroase a ploaie și cafea. Stropii se aduna pe prag, deja mi-au ajuns la degete. Încă tună. Număr secundele. 5 mile depărtare. Iau cana și o cuprind cu ambele mâini. Frige așa de tare, dar miroase așa de bine. Scoate un picior afară, mă zorește intrusivul. De regula nu-l ascult dar azi da. Când un picior cand altul, degete goale scoase afară în ploaie.
Cred ca l-am trezit pe cel mare. Îl aud intrând în bucătărie. A venit și el la ploaie. Și la un sărut. Îmi mângâie buclele. Și-mi zice ca miros bine. Ii dau dreptate. E preferatul meu. Și parfumul, și băiatul. Două câte două ies mâinile pe afară, ploaia ne răsfață mai departe cu prospețimea și mirosul ei.
Soarbe din cafea. Face ochii mari. Simpla? Tu?
Da. Azi da. Pt ca plouă.
Facem planul zilei, ce gătim de mic dejun? Unde mergem după? Înșirăm câteva trasee. Cat stăm? În timp ce calculează variante, îmi bălăcesc degetele în ploaia din pragul ușii. Cafea, picuri, sărut, parfum. Cel mai prezent prezent.