joi, 1 august 2019

And I f*cking love it

Mi-am luat sacoul in fuga, mi-am prins agrafa in mers, m-am rujat spre masina.
La primul semafor mai lung mi-am citit emailurile, pana la intrarea pe autostrada mi-am facut planul pt primele 3 ore.
La ultimul roundabout am apucat sa simt soarele pe frunte si mi-am mai verificat odata machiajul intro aruncatura de ochi in oglinda.
Am mers in mars fortat laolalta cu ceilalti spre cladirile de birouri.
Am pus capsulele de cafea in aparat pana mi-a pornit laptopul.

Trag aer in piept, iau prima gura de cafea si ma scufund.

Tin minte fiecare dimineata cu rutina ei. Apoi incepe iuresul in care apuc sa reactionez, sa tin echilibrul, sa apar, sa atac. Tb sa ma rupt de toate ca sa imi fac conceptele. Si cand mintea imi lucreaza cautand simplul negandit de altii, incep din nou sa simt: soarele ce joaca pe birou, gradina ce creste langa peretele de sticla, cantecul murmurat de colegul de langa, parfumul fetei ce trece pe langa birou.
Reminderul pt sedinta, laptopul sub brat si iar ajung in sedinta. Vorbesc si explic cu inflacarare, pt ca vreau sa ma inteleaga toti din prima si apoi sa pornim treaba. Nu stiu cui vorbesc, ce grade au, cate nivele de manageri sunt peste mine. Pur si simplu le descifrez conceptele inlantuite in neuronii mei.

Managerul imi face cu ochiul, imi zice ca i-am crosetat iar. Imi zice ca stia ca ii dam gata.

Din nou simt ca ma sufoc. Si tremur. Ubi ma asteapta in parcare, cu un parfum nou. E diferit, e elegant, parfum de femeie. Si ma sufoc si tremur.

Ma uit la cladirile de birouri si simt ca e usor, si bine. Si ma sufoc si tremur.

Rupe ploaia. Atat de tare inca merg prin apa. Pantalonii s-au imbibat de ploaie ca in copilarie, cand ma jucam pana faceam turturi pe pantaloni si manusi. Parul mi se prelinge ca la dush, si plang fara sa stiu, fara sa vreau, amestecand lacrimile cu ploaia. Ploaia spala, ridicati fruntea si lasa sa se scurga.

Urc in masina, tremur. Si pt prima data simt ca ....nu merit. Toate implinirile astea, toate outfiturile astea, ceasul asta..nu le merit. Pt ca desi muncesc, nu fac nimic extraordinar. Simt ca nu fac mimic extraordinar, ci doar ceea ce trebuie, Nu simt ca fac ceva iesit din comun, ci doar ceva normal. Si mi-e teama ceilalti or sa-si dea seama. Ca nu sunt extraordinar, ci asta e normalul meu.

Vb cu Ubi, prin sughituri ii spun ce simt. Ca sunt un impostor si la un moment dat ceilalti isi vor da seama ca nu sunt diferita. Si ca simt asta de cand imi faceam doctoratul si lumea imi zambea, ma felicita...iar eu simteam ca nu e nimic extraordinar...Studiam, cercetam, ca orice savant nebun. Ca toti ceilalti savanti nebuni. Nimic extraordinar.

 Ajung acasa, baie calda si scrollat pe instagram. O mama face rezumatul zilei: casa plina de copii, a reusit sa faca curat in toate camerele si curatenia a tinut suficient de mult incat sa faca poze. Si era atat de extraordinar incat a tinut sa faca o postare despre asta. Si in acel moment mi s-a luat filtrul de pe ochi! Fara sa sune a lauda, am simtit bucuria implinirilor mele. Am simtit mandria implinirilor mele. Dupa mintea mea Einstein e extraodinar. Si Eileen Gray. si Charles Eames, si Mackintosh. Si toti cei care cladesc masiv din nimic. Cei care descopera galaxii la milioane de ani lumina, si le inteleg rostul. Ce fac eu, e ...normal. Si e normal, serios, e normalul meu. Dar asta nu il face mai putin-extraordinarul pt altii.
Ne suntem cei mai puternici suporteri in aceeasi masura in care ne suntem cei mai infocati dusmani. Ne punem bariere cu aceeasi dexteritate cu care rezolvam probleme.
Tb sa te gasesti tu pe tine, onest sa te privesti in oglinda si sa-ti accepti neputintele cu aceeasi intelegere cu care iti iubesti implinirile. Nu te compara cu nimeni altcineva, nu te lasa furat in validarea lumii. Intotdeauna e vorba de tine, niciodata de tine si altii. Si cand simti asta, ti-ai strans toata puterea sufletului intro mana. Porneste si cladeste micul tau, si marele tau, si nu te indoi de rezultatul tau.  

Si atunci devii un firicel de aur ce se intinde spre varful muntelui.