La padure

Sunt buimacă pt câteva secunde. Simt lumina de afară dar ceva e diferit. Se simte altfel. Deschid ochii cat să văd draperiile diferite. De acum sunt trează de tot. Ciulesc urechile. Nu aud zumzetul orașului. Nici mașina de gunoi, nici motoarele ambalate, nimic. Ciripeli de păsări. Și foșnet de copaci. 

Și-mi dau seama ca e weekend. Ca nu suntem acasă. Îmi amintesc oboseala serii dinainte, drumul până aici, șerpuirea lui și nerăbdarea noastră de a ajunge mai repede, de a vedea locurile, de a simți aerul asta bun și tare, de ne-oraș. 

Cobor scările încercând să-mi amintesc în ce parte e bucătăria. Ochii nu s-au  obișnuit încă cu întunericul din spatele storurilor trase. Ajung în bucătăria mica și cocheta. Pornesc cafeaua și deschid frigiderul. Găsesc pungile așa cum le-am lăsat cu o seara înainte, toate la grămadă. O să pregătesc micul dejun, o să ii trezesc în mirosul de cafea. Și o să deschid ușa de la veranda, să audă și ei forfota pădurii, clipocitul râului de lângă. O să mâncăm și o să pornim în drumeție, o să explorăm cărările până la cascada. Și apoi o să venim înapoi, cu frunze lipite de tălpile bocancilor. Cu obrajii roșii ca merele ionatane. 

Fără telefoane, fără televizor. Doar noi în aerul asta bun și proaspăt. Zi-mi ce e mai bine de atât.