Am uitat cand am lenevit pana tarziu, in vreo dimineata de weekend.
Nu pt ca nu as putea, ci pt ca mereu imi vin idei care ma fac sa sar din pat de nerabdare. Ca de exemplu ieri, mutatul mobilei in living si curatenia de rigoare. In mai putin de o ora. Cat inca dormeau baietii.
Ubi zice ca sunt tare. Adica mai woow de atat nu vede cum. :)
Adevarul ca nici eu nu stiu cum am reusit, dar acum piticul cu "ceva nou" e linistit.
Dimineata asta m-am trezit mai devreme ca sa fac ce planuisem pt ieri, cand mi-am dejucat singura planificarea. Ca un ceas elvetian, m-am trezit la ora mea normala din timpul saptamanii. Dar doar azi am observat ca si soarele rasare odata cu mine (hahahaha ma refer la faptul ca la ora asta el nu straluceste deja pe cer, precum in lunile anterioare).
Mintea mea meteo-sensibila a decretat starea-de-frig asa ca au iesit la purtat blanosii si la incalzit laptele pt cereale. Adica ritual de iarna. Pe masura ce ma trezeam incepeau si neuronii mei sa se mai linisteasca, eheee e cale lunga pana in iarna, hai ca e bine, soarele inca apune pe la 10 seara, deci ziua-i lunga. Mno bun inima nebuna, te-ai calmat.
Ce facem acu cu laptele incalzit? Il bem. Si facem revista presei.
Zapand site-urile vad o stire cu nush ce actrita pusa la zid pe Instagram, de niste fani, pt ca avea carne pe genunchi, gen mai slabesre si tu.
Actrita s-a pus pe o scrisoare deschisa, emotionala ce-i drept, ca justificare.
Finalul articolului facea referire la multe alte artiste care s-au confruntat cu situatii asemanatoare.
Introducere: saptamana asta am uitat sa ne trezim la timp, asa ca haos. Am avut timp doar pt strictul necesar, asa ca machiajul la serviciu. Am dat peste o alta colega in plin proces de pictura. Era la faza fond de ten.
Eu flutur repede pensula peste trusa mea nude, pot sa fac machiajul asta si cu ochii inchisi (ha) asa ca nu mi-a luat mult. Creionul de contur si mascara, ceara pt sprancene si gata.
Concentrata in treaba mea, o vad relativ tarziu pe colega ce ramasese blocata. A fost putin ciudat, ca nu stiam daca sa plec pur si simplu, sau sa o intreb daca e ok. Se scuza si imi zice ca e uimita de fiecare data cand vede fete care se machiaza repede. Si prietenele ei sunt un-doi gata, in timp ce ea inca acopera nush ce.
Recunosc, era o vreme cand ma straduiam si eu sa ascund cearcanele sau alte semne de oboseala. Pana cand mi-a trecut. Multe din "defecte" erau in capul meu. M-am oprit din "a le acoperi" atunci cand mi-am dat seama ca motivul pt care le acopar e unul...nul ca importanta.
Ok, ma roaga sa ii arat cum. Mno, stiu ce mi se potriveste mie(sau sisterului, sau prietenelor apropiate), mi greu sa fac asta pt altii...ii zic ca nu stiu ce-o sa iasa, dar fie. Vrea ceva simplu. Bun, asta e usor. In timp ce aplic primul ton, incepe sa se scuze. Ca stie ca are pliuri, si ca pete. Crede ca de la soare, sau poate genetic, ca si sora-sa e la fel. Pana la creionul de contur stiam deja istoricul tuturor "problemelor" ei. Cand a fost gata si s-a uitat in oglinda, era incantata. I-am zis ca machiajul nu e extraordinar, ci ca ea e frumoasa, si in timp ce ea se machia ca sa acopere, eu am machiat-o ca sa..straluceasca. Aceleasi produse, aceeasi pensula, doar un punct de vedere diferit.
Ne-am reintalnit cateva zile mai tarziu, la cursul ala de ne scoate peri albi. Renuntase si ea la fond de ten. Si stralucea. :)
Ma gandesc acum ca intruna dam vina pe media, ca ne schimba perspectiva, ca ne pun presiunea sa fim perfecte. Dar sincer, nu e vorba pana la urma doar de noi-intre-noi?. Revistele acelea sunt cumparate de noi, noi alegem ce ne e bun si frumos, noi alegem sa fim parte din trend sau nu. Noi alegem sa punem pret pe ce cred altii. Sau cum ne percep, ne vad altii. Noi alegem sa punem la vedere cea mai zambitoare si glamour fatza, cand mintea si sufletul ne sunt macinate de griji si tristeti.
Vanitatea.
Iata o explicatie.
"Sa stie lumea ca sunt cea mai cea. Facand de toate, cu usurinta, aratand impecabil. Zambind." Urandu-i nedeclarat insa pe cei care nu-ti intorc daruirea, asa-i? Well, in cazul asta nimic de compatimit.
Apoi baietii. Pfff, tb sa fii perfecta, ca sa te observe, ca sa nu intoarca capul dupa alta. Serios? Daca asta ti-e frica atunci spune-i tu sa plece. Unul care sta uimit de un invelis perfect si care ar putea sa plece la o crapatura a mastii, e oricum un nimeni, fara nimic de pretuit, fara un fond.
Marturisire: cu ani in urma, cand lucram pt o fiinta a carei placere chiar era sa faca rau, purtam cel mai cool machiaj, cu cel mai mare zambet, ca sa ii arat ca nu ma poate atinge. Plangeam de durere si oboseala cand ajungeam acasa. Pana intro zi, cand am ajuns la spital. Cu perfuzia in vene am stat cu ochii in tavan gandindu-ma la puiul mic de acasa, si la sotul meu. Ei aveau nevoie de mine, eu de nimic mai mult. In orele acelea m-am rugat sa ma ajute sa ies cu bine, pt ca stiu de acum ce nu trebuie sa mai fac. In saptamana urmatoare mi-am dat demisia aruncandu-ma intro lume atat de necunoscuta pana atunci.
Nu am mai zambit fortat, nu am mai purtat nici o masca.
In echilibru cu tine stii ce e bun si frumos, pt tine. Cand stii ca esti iubit nu tb sa mai demostrezi nimic. Cand stii ca esti deosebit nu tb sa mai convigi pe nimeni.
Tot ce eu nu pot sa fac bine, stiu ca altora le iese. Si invers. Nu militez acum pt un sisterhood intre fete, pt ca asta e utopie, insa da pt toleranta, acceptare, ne-prejudecati si mai putina mandrie.
Inchei acum doar pt ca chiar tb sa si gatesc :) insa mai sunt atatea de spus...
