Și-mi dau seama ca e weekend. Ca nu suntem acasă. Îmi amintesc oboseala serii dinainte, drumul până aici, șerpuirea lui și nerăbdarea noastră de a ajunge mai repede, de a vedea locurile, de a simți aerul asta bun și tare, de ne-oraș.
Cobor scările încercând să-mi amintesc în ce parte e bucătăria. Ochii nu s-au obișnuit încă cu întunericul din spatele storurilor trase. Ajung în bucătăria mica și cocheta. Pornesc cafeaua și deschid frigiderul. Găsesc pungile așa cum le-am lăsat cu o seara înainte, toate la grămadă. O să pregătesc micul dejun, o să ii trezesc în mirosul de cafea. Și o să deschid ușa de la veranda, să audă și ei forfota pădurii, clipocitul râului de lângă. O să mâncăm și o să pornim în drumeție, o să explorăm cărările până la cascada. Și apoi o să venim înapoi, cu frunze lipite de tălpile bocancilor. Cu obrajii roșii ca merele ionatane.
Fără telefoane, fără televizor. Doar noi în aerul asta bun și proaspăt. Zi-mi ce e mai bine de atât.
