A pornit ca un jurnal. Eu cu mine, zi de zi. Si o mana de prieteni. A mers asa bine incat mi-au zis “scrie si pt altii, incercarile tale le vor fi de ajutor, poate sprijin…”. L-am facut public. La intamplare am lasat strainii sa se uite in sufletul si inima mea. Am vazut doar partea buna, o comunitate mica, la inceput straini apoi virtuali ce isi cunosteau vietile fara sa isi vada ochii. Tot jurnal. De data asta cu impliniri, cu promisiuni tinute, cu incercari rasplatite in daruri. Le-am dat recunostinta la fel cum am facut inainte cu incercarile trecute. Sa dau mica speranta celor care treceau ei insisi prin incercari, speranta ca merita, ca vor fi intregi si impliniti.
Am stiut ca nu toti or sa inteleaga, cei noi nu or sa stie totul precum cei de cursa lunga. Nu m-am asteptat la judecati - retrospectiv vorbind, ar fi trebuit sa. Insa am sperat ca si daca vor judeca, or sa se tina deoparte, daca nu ii bag in seama. A fost mai greu decat credeam. Pt ca de fiecare data ziceam “cum pot ei?!”. Vezi tu…. Ne-am crescut diferit.
Mi-a pasat pana cand nu mi-a mai pasat. Social media si poza care vorbeste cat pt 1000 de cuvinte. A fost mai simplu, cred, si mai complet. Am mutat cartierul acolo, scriind aici doar cand. Tot mai rar acel cand. Am dat mai multa importanta bilelor negre, in defavoarea celor albe. M-am prea preocupat sa le scriu ca le vad, ca le aud judecata, ca prea sar in sus la absolut tot ce scriu. Atat de preocupata incat am uitat de bilele albe.
Scrie pt ele, despre ce iti place.
Imi fac curaj, ii spun, si o sa scriu. Inca il adun 😝
♥️!!!
RăspundețiȘtergere😊
Ștergere