Eram in liceu cand am simtit prima data presiunea de a face totul perfect, de a urmari pas cu pas etape clare in definire carierei. Am terminat un liceu bun, competitia era litera de lege. Nu aveam de ales, trebuia sa tin pasul. Nu blamez nimic, nu regret nimic. Toate au facut parte din formarea mea. Am devenit (extrem de) disciplinata,ambitioasa, incapabila de a renunta, mereu in depasirea limitelor. In timp toate acestea mi-au fost de folos. In timp toate acestea mi-au dat batai de cap. M-am simtit bine, m-am simtit implinita savurandu-mi succesele. Si m-am simtit obosita, dezorientata, golita.
Mi se spunea ca acesta este reversul medaliei. Stiam ca succesul vine in urma unui efort, asa ca n-am stat nici o clipa pe ganduri, am dat tot si inca peste. Si m-am bucurat de toate. Nu m-am identificat cu succesele mele, nu le-am vanat, nu le-am lasat sa ma darame atunci cand intarziau.
Ma durea insa mai mult reactia celor din jur, mult prea putina bucurie sincera, mult prea multa invidie sau obstacole puse in cale. A fost nevoie de timp si rabdare sa fac curat in jurul meu, am ramas cu acei oameni care ma pretuiesc si pe care ii respect pt toate valorile morale pe care le detin. Acesta e un succes deplin.
Am ajuns, dupa multa straduinta, in acel punct al carierei in care, teoretic cel putin, toate eforturile depuse par a fi recompensate. Mona din liceu ar fi mandra.
Mona de acum in schimb.....se simte atat de departe de acel ceva...
Am auzit atatea persoane spunand ca vor sa fie cineva important, cunoscut, cu o cariera de succes.
Am fost si eu candva prinsa in cursa aceasta, crezand ca definesc ceva.
Am ajuns in acel punct in care cariera imi e definita, din punct de vedere social cel putin.
Eu insa nu ma mai identific cu ea.
Privesc in urma si totul imi pare o cursa falsa. Dupa criteriile societatii pot spune ca am ajuns.
Dupa inima mea sunt atat de departe. Probabil ca voi ajunge ''un neica nimeni'' dupa parerile unora, fara carte de vizita pompoasa in geanta. Dar stiu cu certitudine ca o sa-mi ascult inima!
Asculta-ti inima!
RăspundețiȘtergereDuminica placuta
asa o sa fac! :)
ȘtergereMersi la fel :)
Daca te simti implinita si impacata cu tine insati, restul nici nu mai conteaza. Iar cand ajungi mama, deja prioritatile tale se schimba, iti dai seama ca acea fuga nebuna dupa succes e nimic in comparatie cu ceea ce iti ofera familia.
RăspundețiȘtergeredi pacate i societatea noastra succesul se identifica cu banii, si fara bani traiul e mai greu....si uite asa e greu sa le tii departe una de alta.
Ștergereuneori insa!....:)
Important este sa te simti tu bine in pielea ta, ce spun altii, ce standardizeaza societatea conteaza mai putin...recent am citit ceva foarte itneresant " toti vor sa te vada ajungand bine, dar niciodata mai bine decat ei"
RăspundețiȘtergerefoarte foarte adevarat! :)
ȘtergereStiu si eu cum e cu aceste sentimente. Nu prea ma impac cu unele chestii din prezent. Inainte credeam ca stiu ce vreau, acuma nu mai sunt asa sigura. Mi s-au schimbat prioritatile si tot ce conteaza e sa reusesc sa mentinem o situatie decenta pentru Emilia. In rest, totul se cam duce pe apa sambetei cat timp ea e fericita si noi pe langa ea.
RăspundețiȘtergerestiu ce spui......................:) facem noi soare! :)
Ștergere