Bebeluș fiind, Mutzunache avea o hăinuță pe care scria: Eu când vreau sa urlu, urlu.
Coincidenta sau nu, așa și era. Când urla, urla.
Pe cat crestea el, am citit si noi ca e bine sa urle dacă vrea, ca așa învață sa se exprime, ca așa învață sa nu tina în el, și cu timpul urletele de Bebeluș se transforma în ''nu vreau, nu-mi place, nu pot''.
Înțelepciunea din cărțile ce le citeam spunea cum ca, pe cât e de important sa înveți copilul, sa îl încurajezi în lucrurile și atitudinile pozitive, pe atât de important e sa știe și sa se exprime când ceva nu merge bine.
Eu nu am avut hainuta din asta, și nici cărți cu ''urla dacă vrei'' ai mei nu au citit. Prin urmare am fost mereu măgarul care a carat desagii pana desagii l-au îngenunchiat, și nici atunci nu s-a oprit. A răbdat mult și n-a zis nimic. Când se umplea desaga (extra mult) urla și măgarul. De fapt nu urla, ci spunea ce avea de spus, închidea usa și nu o mai deschidea vreodată. Cât o fi de sănătos...nu știu, însă măgarul asta învață odată cu cărțile citite pt puiul sau, cum ca se poate și altfel. Se poate și sa spui nu, se poate și Fck Off când nebunia e prea mare, se poate. Am constatat ca urlatul asta la momentul oportun aduce cu sine schimbarea. Oamenii văd limitele impuse și isi adaptează atitudinea. Când nu fac asta ei, închid eu usa, efectul e același.
De câteva săptămâni ( a se citi luni dacă e sa fim corecți) muncesc 10-11 ore pe zi, împărțite în 2-3 transe. Munca din aia de uiți sa miști piciorul un cm mai departe. Munca din aia în care ochii lacrimeaza și degetele se inclesteaza pe mouse. Măgarul ala cu desagii zice ca nu am de ales, așa ca muncesc. Unde sunt acum am de ales, dacă e sa iau ''urlatul'' în serios. Aș putea sa zic nu. Însă....hainuta ce nu am purtat-o de mică...isi cam spune cuvântul...și spun ca ''mai fac asta și gata'', spun ''lasă sa fie bine făcut''. spun ''o sa culeg roadele după'', spun ''mai facem ședința asta și gata''..Se termina în burnout. De fiecare data. Zic mersi când scap fără vizita la spital. Învăț din asta ceva? nu prea :))))))) teoria o știu, practic înca nu pe deplin.
Evadez, prin flori, și decorațiuni, fac cuibul cât mai frumos plăcut ochiului. Ies la plimbări, când furtunile de primavara permit. Restricțiile lockdownului fac evadările lungi imposibile. Jinduiesc după ele, după aventurile de weekend în care exploram insula în toate punctele geografice. Mi-e dor sa mă descopăr în toate locurile noi. Mi-e dor de gustul cafelei diferit de la un oraș la altul, mi-e dor de frumusețile autentice pe care doar aici le pot găsi. FOMO. Am simțit asta, în toate lunile de 11 ore de munca, am resimțit FOMO pe de-a-ntregul.
Ce am reușit de data asta, a fost înțelepciunea de a lua lucrurile așa cum sunt, de a îmbrățișa etapa în care sunt acum. Or sa vina și plimbările, când Boris o sa ridice oprelistele, însă pana atunci ne străduim sa împărțim timpul productiv, sa fie munca cu împlinirile ei, sa fie casa cu binefacerile ei, sa fim noi cu iubirea noastră. Sa avem echilibrul între ''nu vreau'' și ''vreau''. Și mi se pare măreț.
