Doubt your doubts

In atare imprejurari Iisus, desi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o naluca, – poate tocmai de aceea ca e mai presus de marea infuriata.
Petru se face delegatul acestei societati omenesti, zbuciumate de valuri si acoperite de intunerec, cere o proba despre existenta reala a lui Dumnezeu, ca sa scape de indoiala nalucii.
I se implineste dorinta, dar, „vazand urgia valurilor, se temu si incepu a se scufunda“.
Cufundarea lui Petru in indoiala, din cauza evidentei potrivnice, ne invata sa luam aminte la virtutea credintei: sa crezi in chemarea lui Iisus impotriva marii. Sa tii sufletul tau linistit in Dumnezeu, impotriva talazurilor evidente.
A pune evidenta valurilor in primul plan al sufletului, aceasta e indoiala declarata, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicandu-i lui Petru: „De ce te-ai indoit, putin credinciosule?!“.
Recunoastem: a fi in indoiala, din cauza evidentei, din cauza intunerecului noptii, din cauza sufletului ingrozit, a banuielii: „nu cumva Dumnezeu e o naluca“, – recunoastem: e dupa fire.
Dar, a fi in chemarea lui Iisus, in credinta in El, impotriva evidentei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea dupa Har.
Aceasta credinta, mai presus de fire, e clar ca nu se scufunda in mare.
Dupa ce Iisus a tamaduit indoiala din sufletul ucenicului, a tamaduit si marea de vifor, incat s-a facut liniste mare, cat s-au temut ucenicii.                                                 (Parintele Arsenie Boca, Prislop, 1949)

 

Ii spuneam duhovnicului meu despre....valurile de pe marea mea. Atunci cand ma simt o frunza purtata pe marea zbuciumata, el imi arata ca frunza aia plapanda poate fi o corabie trainica. Si ca resimt totul dupa cum mi-e taria credintei. Si imi spune despre cei care cer totul de la Domnul, stiind ca El le ofera, neindoindu-se ca El le ofera. Dar nu se gandesc aceia ca in ziua judecatii or sa fie intrebati de ce au cerut acel lucru, cum l-au folosit? Pt bunul lor, pt folosul lor? O sa le arate atunci marimea egoismului, de a cere ceva doar pt sine, pt un orgoliu personal, pt o mandrie personala, pt o placere personala.

Si mi-a zis de aceia care se tem a cere Domnului, pt ca se gandesc ca e prea ocupat El pt un suflet asa mic..Si e si asta o forma de greseala, pt ca omul pune la indoiala marea iubire a Lui pt fiii Lui. Si-a dat Fiul pt fiecare din noi, atat de mult ne-a iubit! Sa spui ca nu esti important pt Dumnezeu e ca si cand te-ai indoi de dragostea si importanta pe care ti-o acorda El.

Mi-a mai zis ca in fiecare veac omul are marturisirea lui de facut. La inceputul crestinismului, marturisirea era mucenicie, minunile erau petrecute in fata omului pt ca acesta sa vada, sa cunoasca. Totul crestea atunci, credinta odata cu omul Apoi veacurile ce-au venit au adunat veacuri de minuni, omul trebuia deja sa creada, fara sa mai vada minunea cu ochii lui. Si marturisirea omului s-a schimbat, nu a mai fost mucenicia mortii, ci cea a vietii. Pt ca au fost timpurile in care nu-ti puteai declara credinta, mai presus de credinta stapanirii. Apoi lumea s-a modernizat, libertatea a fost mai presus de toate, si fiecare a inteles asta dupa croiala sufleutlui. Unii isi iau libertatea de a alunga tot ce e uman, tot ce e sfant, pt conturi umflate de bani, pt proprietati inutile, pt mandrii si orgolii nemarginite. Sau doar pt placerea de a se simti deasupra tuturor. Altii scot doar animalicul din ei, pt ca nu au parinti care sa ii educe, pt ca nu au indrumarea care sa le arate calea. Si gresesc deopotriva barbarii cu cei care trebuiau sa fie calauzitori.

Imi zicea cat de greu ii e omului in aceasta mare a vietii, cand cele ce ii pot provoca suferinte sunt la tot pasul. Si omul vrea sa inteleaga, sa vada, sa aleaga. Suntem Petru, in fiecare zi. Fiecare pe partea lui de viata. Eu ma recunosc! Pt ca stiu unde e corabia salvatoare, stiu ca trebuie sa trec marea, cu valuri ce par nemarginite, ce par de neoprit. Stiu ca ma vegheaza sa ajung pe corabie.stiu ca nu ma lasa singura, pt ca niciodata nu m-a lasat! Dar recunosc, marturisesc ca uneori ma blocheaza violenta valului si mugetul furtunii, si norii ce-mi acopera lumina. Si stiu ca e greu si ca nu mi se pare mie, stiu ca rationalul imi scoate in evidenta toate problemele si necunoscutele ce pot sa apara. Si stiu acum ca facand calcule, incercand sa anticipez, il scot pe El din ecuatie, tinand controlul doar eu. Fara sa imi dau seama uit sa intind mana catre Salvatorul din Corabie! Asa ca o sa merg cu mana spre El, pana cand simt ca am ajuns acolo. Insa pana atunci nu o sa ma mai uit la valuri, nici la nori, si nici nu o sa mai ascult furtuna. O sa trec marea si o sa ajung cu El la tarm! J