Stralucire

Aveam odata un inel cu un topaz, mare. Mi-l facuse tata, de majorat. Nu stiu sigur pe unde e, sunt prea zuzu pt astfel de taskuri. Dar stie Ubi. Avea exact culoarea cerului de azi. Topazul adica. Albastru asta pastelat, cu stropi de stralucire. De la gerul de ianuarie. Cerul adica.

Sunt in dormitorul mare inundat de lumina. As putea zice ca e vara,cerul pastelat, florile galbene stralucind pe pervaz. Cred ca o sa fie o postare lunga!

De jos se aud baietii mei, construiesc cu Lego. Sunt atat de concentrati incat nu si-au dat seama ca m-am strecurat. I still got it! M-am furisat mereu, in vazul lumii, atunci cand am avut nevoie de mine. Eram invizibila in mijlocul lumii, imi construiam un micro-univers in plina aglomeratie. (Ciudat nu? Mai ales intro lume in care majoritatea vor exact centrul atentiei..). In globul meu invizibil imi desfaceam atomii, ii treceam prin sita, curatam albul de negru, uneori pastram si griul...pt ca mergea bine cu rozul, si ma construiam din nou. Aruncam ce era de lepadat, si din vechi faceam ceva nou. Ieseam din glob, in plina agitatie pamanteana, si respiram, cu emotie, primul aer de lume. Daca vibram pe aceeasi frecventa ramaneam. Daca nu, schimbam totul. Decor, personaje, garderoba. Libertatea de dupa, sentimentul ala de usurare, marca un nou capitol.
Nu aveam un calendar, plan sau timing pt asta. Se intampla de obicei cand ma simteam sufocata.

Cu trecerea anilor, primul aer de lume de dupa o noua schimbare il respiram cu teama. Mi-era teama ca ii pierd pe cei din jurul meu, fara de care credeam ca nu pot. Am facut de cateva ori greseala de a aduce personajele in decorul meu schimbat, crezand, sperand, dand sanse, renuntand la mine, umilindu-ma. Concluzia era aceeasi: nu-si mai aveau locul. Si am invatat sa renunt...nu era vina lor(ba da, era)ca eu trebuia sa ma schimb din nou. Era vina mea(ba nu era) ca nu mai suportam compromisurile, si zambetele diplomatice.

Nu m-am dat in vant dupa fatade niciodata. Dupa interioare da, fara nici un dubiu!

Nu mi-am facut rezolutii pt anul asta. Am renuntat la asta acu cativa ani. Mi se par depasite. Iti fixezi niste tinte care posibil, foarte posibil, te duc pe alt drum fata de cel harazit. Ramai blocat ca molia la lumina, falfaind dupa niste planuri care te ard, in loc sa iesi pe geamul deschis si sa zbori spre tinutul-care-te-descopera.

Nu ma simt sufocata de data asta. Nu de asta m-am bagat in glob. Ci pt ca simt ca am marcat niste nivele noi. Si vreau sa invat, nu mai separ atomii, ci inalt alte nivele. Ma maturizez tarziu, zice Ubi. Good, ii zic. Nu cred ca vroiai vreo babuta obosita de viata..

Am inteles destul de greu de ce casele sunt asa aici. Dormitoarele mari,scaldate in soare, sus la etaj. Camerele de jos asa...stranse ca intrun cuib. Fara hol la intrare. Pt ca pe cei pe care ii primesti, ii primesti direct in inima casei. Si unde esti mai acasa, decat intrun loc cozy, numai bun pt cuddling? Ii ai pe toti aproape, stransi in tine, nu te simti singur nici in serile lungi si ploioase. Nu te ia melancolia pt ca e mereu cate un zvac alaturi ce te tine treaz.
Dar in dormitoarele mari si luminoase, esti tu. Ca intrun studio de pictura, te creezi, te cresti, te re-faci. Doar tu si cerul pastelat, si florile galbene stralucind pe pervaz.